Locul unde m-am nascut,crescut si format ca om…Sicheviţa – judeţul Caraş – Severin, România

„Situată în partea de sud a Banatului şi, deopotrivă, a judeţului Caraş-Severin, pe DJ 571 A, localitatea Sicheviţa, reşedinţa comunei cu acelaşi nume, se află la o distanţă de cca 29 km de oraşul Moldova Nouă şi la 201 km de municipiul Timişoara. Comuna Sicheviţa se întinde pe o suprafaţă de 12621 ha, din care 5304 reprezintă terenul agricol.
În componenţa acestui teritoriu administrativ intră localităţile: Sicheviţa, Brestelnic, Cameniţa, Cârşie, Cracul Almăj, Cruşoviţa, Frăsiniş, Gornea, Liborajdea, Lucacevăţ, Ogaşu Podului, Streneac, Valea Oraviţa, Valea Ravensca, Valea Sicheviţei şi Zăsloane.
Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul comunei face parte din marea unitate de orogen Carpaţii Occidentali, fiind situată în sudul Munţilor Banatului, încadrându-se în Defileul Dunării, la întrepătrunderea a trei unităţi distincte de relief: Munţii Locvei, Munţii Almăjului şi Depresiunea Liubcova.
Ca forme principale de relief se disting: relieful montan, reprezentat de bordura carpatică a Munţilor Locvei, cel deluros, reprezentat de terasele superioare ale Dunării, cel de terase, constituit de terasele inferioare ale Dunării şi ale Cameniţei şi cel de luncă, reprezentat, cu precădere, de Lunca Cameniţei.
Culmile principale sunt Dealul Coţului (579 m), Grosanăţ (578 m), Straineacul Mare (575 m), Dl. Poenilor (498m), Băinul Mare (481 m). Altitudinea cea mai coborâtă este înregistrată la nivelul luncilor, oscilând între 92-95 m, în cazul Luncii înalte neinundabile, şi 85-87 m, în cazul celei inundabile des şi foarte des.
Reţeaua hidrografică, încadrată în marele Bazin al Dunării, este reprezentată, desigur, în primul rând de Dunăre, ca şi de o reţea densă de cursuri de apă, precum pârâurile Cameniţa, Cruşoviţa, Liborajdea, Vrela, Granviesca, Ravensca, Sicheviţa, cursul superior al Brestelnicului şi Oreviţei şi o serie de ogaşe.
În ansamblu, teritoriul comunei se încadrează în provincia climatică C.f.b.x. (după Köppen), climă caracterizată prin veri nu prea călduroase şi ierni mai blânde, cu temperatura medie anuală cuprinsă între 9,5 şi 11,50C, cu precipitaţii abundente, oscilând între 701 şi 900 mm (Atlasul climatologic, 1966), dar repartizate neuniform în cursul anului şi de-alungul anilor, în perioada estivală a anilor secetoşi semnalându-se mari deficite de apă în sol, compensate, parţial, prin umezeala relativ ridicată a aerului, datorită vecinătăţii cu Dunărea. În fapt, în funcţie de relief şi altitudine, sunt perceptibile o climă a zonei montane, caracterizată printr-un climat moderat-călduros şi foarte umed, şi o climă a zonei depresionare, caracterizată printr-un climat călduros-umed, cu o frecvenţă mai ridicată a fenomenelor hidrometeorologice precum ceaţa, roua sau bruma.
Vegetaţia este alcătuită din păduri de foioase, tufărişuri, pajişti şi grupări ruderale, fiind dispusă în etaje specifice, condiţionate de cadrul natural, în care litologia variată şi relieful diversificat (munte, deal, terase, lunci) şi cu altitudini mai scăzute faţă de zona limitrofă, cu un climat călduros-umed, au avut un rol determinant.
Pădurile prezintă o întrepătrundere a elementelor continentale cu cele termofile sudice şi o accentuată varietate fitocenologică, atât prin caracterul mozaicat al asociaţiilor, cât şi prin frecventele schimbări ale etajării, condiţionate de orientarea văilor şi interfluviilor, de prezenţa abrupturilor petrografice şi structurale, de relieful depresionar şi de microclimatele specifice.
În general,se disting: Etajul făgetelor (300-400 m), cu făgete acidofile în care predomină fagul montan (Fagus silvatica), cu observaţia că local, printr-o tendinţă de înlocuire a gorunului, fagul coboară până la 85-100m, constituind un subetaj al făgeto-gorunetelor; Etajul gorunetelor (200-300 m), unde Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii fac trecerea spre pădurile termofile, la limita altitudinală inferioară alternând cu acestea, păduri care pe versanţii nordici prezintă un amestec între goruni, în asociaţie cu arborete de fag balcanic, carpen (Carpinus betulus) şi ghimpe (Ruscus aculeatus), pe versanţii sudici arborete de fag cu tei (Tilia tomentosa) şi ghimpe (Ruscus hypoglossum) iar în fundul vâlcelelor, goruneto-făgete cu scradă (Festuca drymeia); Etajul pădurilor termofile, situat în condiţii de relief, climă şi soluri similare celui precedent, ocupă, în plus, versanţii mai însoriţi şi atinge altitudini mai joase, de până la 130 m, fiind alcătuit din cereto-gorunete, gârniţete cu stejari pufoşi şi cărpiniţă, păduri de carpen (Carpinus orientalis). Caracteristicile acestor păduri termofile este convieţuirea, în stratul arbustic şi ierbos, a numeroase elemente sudice, submediteraneene, precum şi dispunerea altitudinală, în benzi subţiri, fragmentate, a stejarilor semixerofili şi mezofili, suscesiune ce începe cu Quercus pubescens (stejar pufos), Q. cerris (cer), Q. frainetto (gârniţă) şi se termină cu Q. robur (gorun). În locul pădurilor termofile defrişate se instalează tufărişurile termofile, alcătuite în mare parte din specii submediteraneene, saxicole şi calcicole, între care: Cotinus coggygria (scumpie), Quercus pubescens, Fraxinus ornus (mojdrean), Carpinus orientalis, Syringa vulgaris (liliac), Padus mahaleb (vişin turcesc), Rhamnus cathartica (verigariu), Rh. Frangula (cruşân); Etajul pădurilor higrofile (zăvoaiele):  aceste formaţiuni sunt sporadice, situate în lunci şi  pe fundul văilor de eroziune sau de-alungul Dunării şi sunt constituite, în principal, din salcete (Salix alba, S. fragilis, S. triandra, S. purpurea), plop alb şi negru (Populus alba, P. nigra) şi mai ales plopul tremurător (P. tremula), iar spre obârşia văilor, în zona montană, sunt frecvente zăvoaiele de arini (Alnus glutinosa şi A. incana).
Vegetaţia cultivată este reprezentată prin grâu, orz, secară, porumb, cartof, lucernă, trifoi, leguminoase, viţă de vie şi pomi fructiferi – măr, păr, prun, cireş, vişin, cais, piersic, corcoduş şi nuc, acesta apărând şi spontan, pe versanţii însoriţi.
Din motive obiective, investigaţia pedologică nu s-a realizat decât pe o suprafaţă de 828 ha din terenul agricol, aparţinând, la data efectuării studiului, patrimoniului fostei C.A.P. Gornea. Prin gruparea unităţilor de teren (U.T.) din cartograma alăturată rezultă următoarele tipuri dominante de soluri:
1. Cernoziomuri tipice şi cambice, 1-6: 2,8%;
2. Rendzine şi pseudorendzine, 7-9: 3,6%;
3. Soluri brun-roşcate şi brune argiloiluviale, 10-17: 5,1%;
4. Soluri brun-roşcate luvice şi brune luvice, 18-24: 13,3%;
5. Luvisoluri, 25-27: 9,7%;
6. Soluri brune eumezobazice, 28-31: 4,9%;
7. Soluri gleice şi pseudogleice, 32-35: 2,4%;
8. Vertisoluri, 36-41: 3,7%;
9. Litosoluri şi regosoluri, 42-44: 6,1%;
10. Soluri aluviale şi aluviuni recente, 45-53: 8,5%;
11. Erodisoluri, 54-61: 35,4%;
12. Coluvisoluri, 62: 1,2%;
13. Pietrişuri şi roci la zi, 63-65: 2,4%;
14. Lacuri şi bălţi, 66: 0,9%.
Terenul agricol al comunei se constituie din următoarele folosinţe: arabil 1986 ha (37,4%),  păşuni 936 ha (18,2%), fâneţe 2234 ha (42,1%), vii 30 ha (0,6%) şi livezi 91 ha (1,7%).
Terenul agricol cercetat din punct de vedere pedologic, în suprafaţă totală de 828 ha, însumează următoarele folosinţe: arabil 347 ha (41,8%),  păşuni 240 ha (29,0%), fâneţe 163 ha (19,7%), vii 3 ha (0,4%) livezi 13 ha (1,6%) şi neproductiv 62 ha (7,5).
Referitor la încadrarea în clase de calitate (fertilitate), pentru categoria de folosinţă „arabil”, a terenurilor agricole se prezintă astfel: cl. I 18 ha (2,2%), cl. a II-a 45 ha (5,4%), cl. a III-a 167 ha (20,2%), cl. a IV-a 412 ha (49,7%) şi cl. a V-a 186 ha (22,5%).
Factorii limitativi care influenţează semnificativ calitatea pământului sunt determinaţi de volumul edafic util, mic şi extrem de mic (pe 29% din suprafaţa cercetată), compactitatea solului, moderat-puternică (51%), aciditatea solului, moderată şi puternică (30%), panta şi eroziunea la suprafaţă, moderat-excesivă (53%), alunecările şi prăbuşirile semistabilizate (7,6%), excesul de umiditate freatică, moderat-excesiv (5,7%), excesul de umiditate stagnantă, moderat-foarte puternic (31%), inundaţii frecvente (4,8%).
Asupra acestor elemente restrictive ce afectează potenţialul de producţie al învelişului de sol se impun, de la caz la caz, măsuri de corectare a reacţiei acide prin amendare calcică periodică, îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a plantelor prin fertilizări ameliorative, eliminarea excesului de umiditate prin lucrări de prevenire şi combatere a acestuia (canale, şanţuri, rigole, drenuri etc.), prevenirea şi combaterea eroziunii solului (valuri de pământ, brazde, canale de coastă, perdele antierozionale) etc.”

COMUNA SICHEVIŢA
Cadru natural
Comuna Sicheviţa este aşezatã întru-un cadru natural deosebit, pe Clisura Dunãrii, într-o
zonã colinarã şi montanã pe vãile rîurilor Valea Oraviţei, Valea Sicheviţa, Cameniţa, Valea
Liborajdei şi Cruşoviţei, pe versanţii munţilor Almãjului.
În zona colinarã sînt situate localitãţile Sicheviţa, Gornea, Cruşoviţa şi Liborajdea. În
zona montanã sînt situate localitãţile Ogaşul Podului şi Liborajdea, Valea Oraviţei, Valea
Sicheviţa, Valea Ravensca, Cracul Almãj, Zãnou, Cameniţa, Cîrşie, Curmãtura, Frãsiniş,
Strãneac, Martinovãţ, Lucãcevãţ şi Zãsloane, toate aceste sate sînt componente ale comunei
Sicheviţa.
Scurt istoric
Sicheviţa e strãveche aşezare româneascã cu urme de locuire încã din preistoric. Este
una din cele mai mari şi frumoase comune din judeţul Caraş-Severin. Cercetãrile arheologice
efectuate în perimetrul comunei de-a lungul anilor au scos la ivealã materiale din paleolitic,
neolitic, epoca dacicã, romanã şi evul mediu remarcîndu-se pentru cunoaşterea acestor vestigii
studiile datorate lui Gh. Lazarovici- “Gornea preistorie”, N.Gudea- “Gornea. Aşezãri din
epoca romanã şi romanã tîrzie”, I.Uzum cu numeroase studii publicate în “Banatica” între
care ”Romanii în Clisura Dunãrii între secolele VI-XIV”, ”Locuirile medievale româneşti de
la Gornea-Tîrchevişte” etc, care demonstreazã continuitatea comunităţii pe aceeaşi vatrã de-a
lungul timpului.
Dupã tradiţie prima vatrã a comunei Sicheviţa a fost la locul numit ”Cracu cu Morminţi”,
apoi s-a mutat în locul ”Cracu Lat” iar a treia oarã la confluenţa vãilor Cameniţa cu Sicheviţa
unde a rãmas localizatã pînã în zilele noastre.
Atestatã documentar în anul 1363, localitatea apare menţionatã neîntrerupt în toţi anii
urmãtori, ca la mijlocul secolului al XVIII-lea o parte a populaţiei satului sã se stabileascã în
alte locuri din imediata apropiere, dînd astfel configuraţia de azi a comunei cu cele 17 sate
răzleţe aparţinãtoare plus Gornea şi Sicheviţa. Teritoriul fiind la început acoperit cu pãduri,
locuitorii au fãcut defrişãri masive pentru a putea practica agricultura.
În anul 1774 localitatea a fost încadratã în Regimul de graniţã Valaho-Iliric, fiecare
locuitor primind în anul 1777 o suprafaţã de 750 stînjeni pãtraţi, pãmînt pentru loc de casã.
Locuitori
Numãrul locuitorilor dupã recensãmîntul din 1992 a fost de 2.804 din care bãrbaţi 1.409
şi femei 1.395 ..Pe etnii , în 1992 au fost 2.750 romani, 32 ţigani, 12 sarbi, 5 cehi, 2
ucrainieni, 1 croat, 1 german, 1 bulgar.
Biserici
Comuna are 2 biserici ale cultului creştin-ortodox şi 2 biserici ale cultului baptist. În
incinta bisericii ortodoxe din Sicheviţa este amplasat monumentul eroilor cãzuţi în primul
rãzboi mondial.
Particularităţile zonei
Este zonã de graniţã, izolatã , fãră cale feratã, cu o infrastructurã nedezvoltatã. Pe o
parte a teritoriului trece şoseaua naţionalã Orşova-Moldova Nouã.
Pe Dunãre se practicã pescuitul sportiv şi industrial.
Sărbători, atracţii turistice

Sãrbãtori locale sunt “rugile sau nedeile” în Gornea la 9-10 mai în Sicheviţa luni şi marţi
la Rusalii. Tîrg bilunar la Sicheviţa. Atracţii turistice: muzeul de istorie şi etnografie a satului
din Gornea, Vila Rustica, Cetatea romanã, cuptor de cãrãmidã roman.