Blogu' lu' Alin…

Istoria Baziasului Dunarean – Caras-Severin – Romania

Baziaş

localitate în componenţa comunei Socol din judeţul Caraş – Severin, România

În limba maghiară: Báziás
În limba germană: Baziasch
În limba sârbă: Базjаш, Bazjaš
Cod poştal: 327366

Baziaşul este aşezat în sudul Banatului, la intrarea Dunării în România.
Coordonatele sale geografice sunt de 21.4° longitudine estică şi 44.79999° latitudine nordică.

Baziaş – Când spui Baziaş, îţi aduci imediat aminte de două lucruri învăţate la şcoală: la Baziaş intră Dunărea pe teritoriul României; la Baziaş s-a construit prima cale ferată din România. Pentru sârbi, însă, Baziaş înseamnă şi mănăstirea cu acelaşi nume. Actualmente având rang de sat, localitatea aparţine din punct de vedere administrativ de comuna Socol din judeţul Caraş-Severin. Istoria sa se împleteşte cu cea a mănăstirii. Istoricii presupun că mai întâi a fost construită mănăstirea, iar apoi satul, unde au fost aduşi lucrători care să muncească pământurile mănăstireşti. Aceştia au primit câte-un loc de casă şi de grădină, dar li s-a acordat şi dreptul de a-şi duce animalele la păşunat, de a tăia lemne din pădurile mănăstirii, ei fiind şi scutiţi pentru o vreme de impozite. Din nefericire, incursiunile armate turceşti au avut influenţe negative asupra aşezării, dat fiind faptul că sătenii (perneavorii) erau fie ucişi în lupte, fie luaţi prizonieri laolaltă cu călugării. Dar, după ce Banatul şi Oltenia trec în 1718 sub stăpânirea austriacă, şi după organizarea Confiniului de Graniţă de-a lungul fluviului, mulţi dintre perneavori preferă să se înregimenteze în Regimentul 2 sârbo-român. În 1795, Baziaşul devine port important la Dunăre. Importanţa sa economică creşte puternic, mai cu seamă după construirea, cu începere din 1847, a primei linii de cale ferată. Primul tren va pleca din gara aşezării pe 1 noiembrie 1856. În 1860, Baziaşul va avea şi un oficiu vamal. Maximul populaţional va fi atins în 1880, mulţi dintre lucrătorii feroviari alegând să locuiască aici. Atunci Baziaşul a avut 516 locuitori. De asemenea, a devenit un loc atractiv pentru recreaţie. Aici au funcţionat un hotel şi un cazinou.
Din nefericire, în clipa de faţă Baziaşul mai trăieşte doar prin istorie, regimul comunist retezându-I orice speranţă de viitor. E greu de crezut că se vor găsi investitori care să-l ridice la strălucirea de odinioară.

Baziaş – prima poartă dunăreană a României.
Prima linie de cale ferată pusă în funcţiune pe teritoriul românesc a fost cea între Baziaş şi Oraviţa.
Prima locomotivă a pornit de aici spre Oraviţa, la 1 noiembrie 1856.
Pentru prima dată, la 6 mai 1866, pune piciorul pe pământ românesc viitorul rege la României, Carol I.
Baziaşul devine, începând cu anul 1795, port la Dunăre.
Localitatea a fost vizitată de numeroase personalităţi politice ale vremii: împăratul Austriei, Josef al II-lea; împărăteasa Elisabeta, iar în anul 1916, Wilhelm de Hohenzollern.
Aici se găseşte o manastirea ortodoxa sarba.

Istoricul aşezării Baziaş*

Din punct de vedere administrativ satul Baziaş aparţine de comuna Socol (Socolovăţ), judeţul Caraş-Severin.
Istoricul aşezării Baziaş este legat de istoria mănăstirii cu acelaşi nume. Se presupune că mai întîi a fost ridicată mănăstirea iar mai târziu, prin aducerea lucrătorilor care să lucreze  pămîntul mănăstirii, s-a construit aşezarea care a fost iniţial perniavorul mănăstirii. Încă de la înfiinţarea ei mănăstirea a primit pe pămîntul ei lucrătorii care să-i lucreze pămîntul fapt pentru care mănăstirea acorda acestora o serie de facilităţi precum au fost: acordarea unui loc de casă şi de grădină, pămînt arabil pentru cultivat, dreptul la păşunat, dreptul de a tăia lemne din pădurile mănăstirii, scutiri de a plăti impozite pentru anumită perioadă etc.
În schimbul acestor facilităţi perneavorii se obligau să lucreze pămîntul mănăstirii şi să dea acesteia zeciuială pentru pământul lucrat, să presteze zile de robotă etc.
Relaţiile dintre mănăstire şi perneavori se stabileau printr-o înţelegere, de obicei, scrisă în care erau trecute obligaţiile ambelor părţi.
În vremurile stăpânirii turceşti deşi mănăstirile erau lăsate în pace în schimbul dărilor ce trebuiau plătite stăpânirii,datorită faptului că în timpul luptelor date în aceste părţi mulţi din locuitorii Clisurii şi Poliadiei luptau împotriva turcilor, drept represalii turcii încendiau bisericile şi mănăstirile acestora, luând în robie atât călugării cât şi perneavorii.
Acest lucru i-a determinat pe mulţi perneavori să părăsească pământul mănăstirii pentru totdeauna.
Astfel, în timpul războiului dintre austrieci şi turci din 1738, mănăstirea Baziaş a fost incendiată şi mulţi din perneavori au fugit. Acest fapt reiese şi din Statistica bisericilor din Eparhia Caransebeşului şi a Vârşeţului din 15 ianuarie 1757. cînd mănăstirea avea averea împuţinată şi numai 4 case de perneavori.
În urma războiului austro-turc din anii 1716-1718 încheiat cu victoria austriecilor, victorie consfinţită şi prin pacea de la Possarewitz 1718 Banatul şi Oltenia au trecut sub stăpânirea austriacă.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea noua stăpânire trece la organizarea Confiniului de Graniţă de-a lungul Dunării.
Atraşi de avantajele promise celor înregimentaţi, mulţi din perneavori au ales viaţa în libertate şi cu arma în mână, decât să lucreze pământul mănăstirii.
În anul 1772. mănăstirea Baziaş şi cea de la Cusici au fost afiliate mănăstirii Zlatiţa şi pământul mănăstirii a fost împărţit satelor Socol şi Zlatiţa, care în acel an erau deja înregimentate. După cum reiese din Conscripţia mănăstirilor bănăţene din 1775, odată cu pământul luat de la mănăstirea Baziaş şi dat Regimentului 2 sârbo-român au fost luate şi opt familii de jeleri. În felul acesta, numărul perneavorilor s-a redus, aşezarea devenind multă vreme un cătun.
În decursul timpului, localitatea a purtat următoarele denumiri: Bozyach (1581), Bazias (1829) şi Baziaş din 1920 până în prezent. Harta lui Alexandru Szilagyi din anul 1896 arată numirea de Baziaş pentru anul 1200 ca însemnând regiunea de la Moldova Veche până la Cozla. În literatura arheologică localitatea este amintită cu descoperiri din neolitic, epoca bronzului şi epoca fierului.
Puterea economică a acestei aşezări de pe Dunăre creşte simţitor după alungarea definitivă a turcilor din Banat, când, după năvălirea otomană din 1788, Palanca îşi pierde toată însemnătatea şi, mai ales după anul 179,5 când Baziaşul devine important port la Dunăre. Portul este construit în anul 1854.
În anul 1847, la Baziaş au început lucrările la prima cale ferată din România; linia Oraviţa-Baziaş. După o scurtă întrerupere cauzată de evenimentele din revoluţia de la 1848, lucrările sunt reluate şi duse la bun sfârşit, astfel că primul tren din Baziaş a plecat la data de 1 noiembrie 1856.
În anul 1860 Oficiul vamal din Palanca este mutat la Baziaş, fapt ce determină importanţa economică a aşezării să crească şi mai mult. Primul conducător al acestui oficiu vamal a fost Iosif Brandstetter, un prosper om de afaceri. Un timp a ţinut sub chirie şi „restaurantul” mănăstirii din Baziaş, a fost şi proprietarul hotelului ale cărui ruine se văd şi astăzi.
Deschiderea lucrărilor la drumul Baziaş-Moldova Veche în anul 1884, cât şi a celor de la construcţia căii ferate, face ca la Baziaş să se stabilească mai mulţi lucrători, astfel că şi numărul locuitorilor a crescut mereu, atingând maximul populaţiei în anul 1880.
În acel an Dunărea s-a revărsat din albia sa şi a cauzat multiple pagube aşezării, cât şi portului şi căii ferate. Mulţi din locuitorii Baziaşului se stabilesc la Orşova.
Baziaşul începe să-şi piardă din importanţa sa economică odată cu deschiderea şi intrarea în funcţiune a căii ferate Timişoara-Orşova, cât şi a amenajării unui nou port, în anul 1897, la Moldova Veche.
Odată cu aceste schimbări Baziaşul îşi pierde treptat din importanţa sa economică iar locuitorii încep să pără-sească aşezarea, astfel că în ziua de astăzi Baziaşul nu este decât un mic cătun format din câteva familii de pescari. Schimbările suferite în privinţa numărului de locuitori între anii 1864-1981 rezultă şi din datele cuprinse în tabelul de mai jos:

Anii               1864   1880   1891   1900   1930   1940   1981
Nr. locuitori     260     516    513      320     112     162      84

În mod corespunzător a scăzut şi numărul de case: 4 în 1757, 8 în anul 1775, 53 în anul 1936 şi 26 în anul 1940.
În timpul primului război mondial biserica mănăstirii şi clădirea şcolii au fost ţinta navelor germane aflate pe Dunăre.
Între 28 august şi 6 septembrie 1944 Baziaşul a fost atacat de nouă ori de artileria vaselor de război germane. În ziua de 6 septembrie în cursul rezistenţei opuse de forţele române au pierit şeful vămii împreună cu şase soldaţi de infanterie şi un sergent elev.
Pontonierul Ivanovici Svetozar în scrisoarea sa către directorul oficiilor vamale a relatat aceste evenimente, el însuşi fiind rănit.

Prima şcoală în localitatea Baziaş a fost cea din „tinda bisericii” iar cei care învăţau copii au fost călugării mănăstirii. Acest fapt este confirmat şi de documente. Astfel, într-un raport şcolar de la mijlocul secolului XIX se arată că în acel timp în Baziaş a funcţionat o şcoală la mănăstire iar ca învăţători sunt numiţi egumenul David Arsenovici şi ieromonahul Arsenie Moga.
În anul 1862, s-a înfiinţat şcoala comunală. Primul învăţător care a predat la această şcoală a fost Wenczel Heitmanek. Şcoala a fost frecventată de un număr de 28 de elevi.
În anul 1874, şcoala din Baziaş devine şcoala de stat. Din 1862 şi până în 1884 şcoala a funcţionat cu limba de predare germană, iar după acel an şi până în anul 1918, în limba maghiară.
În urma convenţiei cu statul iugoslav şi ca urmare a prevederilor acesteia, în anul şcolar 1935/1936, aşa cum arată învăţătorul Nastasie Cimpoieru, în Baziaş urmează să funcţioneze un învăţător sârb, fiindcă toţi copiii sunt de naţionalitate etnică sârbă, cu câteva excepţii.
Clădirea şcolii care se vede şi astăzi a fost ridicată în anul 1890, pe timpul învăţătorului Mihai Pop.
Şcoala românească a funcţionat până în anul 1921 când, din lipsă de elevi, se desfiinţează, reluându-şi activitatea în 1927. Dintre învăţătorii care au predat la şcoala din Baziaş amintim: egumenul Arsenievici David, Arsenie Moga (până în 1861), Wenczel Heitmanek (1862), Ion Petcu (1873-1879), Iosif Polak (1879), Gheorghe Struhar (1882-1883), Alexandru Strâmbei (1884), Mihai Pop (1890), Carol Csatary (1890-1893), {tefan Tomescu (1893-1900), Nicolae Jung (1900-1907), Francisc Simion (1907-1914), Lugojanu Mihai Rădoi (1927), Vasile Coiculescu (1928-1930), Ion Duţescu, Nastasie Cimpoieru (1935), Dumitru Popescu (1940). După 1945 au mai funcţionat Milivoi Kacik, Mihail Ieremici, Borivoi Moldovan, Petru Perţ.
Datorită numărului foarte mic de elevi, şcoala din Baziaş a fost desfiinţată în anul 1973. Ultimul învăţător care a funcţionat la această şcoală a fost Petru Perţ.
Din statisticile şcolare reproducem numărul de elevi în decursul anilor.

Anii       1862 1879 1905 1927 1940
Nr. elevi     20    45    38     20    26

Principala ocupaţie a locuitorilor din Baziaş este pescuitul şi creşterea animalelor în timp ce în trecut locuitorii se ocupau şi cu agricultura (cultivarea pământului).
Când Baziaşul era port la Dunăre şi avea cale ferată, locuitorii au lucrat şi la aceste instituţii ca docheri, încărcători şi ca meseriaşi cu meseriile legate de aceste activităţi.
Despre populaţia din această aşezare amintim faptul că primii locuitori au fost acei care au lucrat pământul mănăstirii, după toate probabilităţile ei fiind sârbi şi români. Că acest lucru este adevărat se poate vedea şi după numele binefăcătorilor mănăstirii înscrişi în scriptele mănăstirii cât şi din faptul că unii au fost înmormântaţi chiar în curtea bisericii, după cum arată crucile din partea de sud a mănăstirii.
Pe lângă sârbi şi români, în Baziaş, odată cu con-strucţia căii ferate, existenţa punctului vamal, a portului pe Dunăre, au locuit şi maghiari şi nemţi. În anul 1880 Baziaşul a avut cel mai mare număr de locuitori.

Anii      Sârbi  Români  Maghiari  Nemţi  Slovaci  Romi  Alte naţionalităţi
1880          57    42        61          318      20            –     18
1938         162   20          8            16       –             3        –

Desfiinţarea oficiului vamal, mutarea portului, precum şi închiderea căii ferate au făcut ca populaţia aşezării să se mute în alte părţi astfel încât astăzi Baziaşul este un cătun. La aceasta a contribuit în mare măsură şi regimul comunist care, pentru a împiedica exodul de populaţie în alte ţări, a ţinut această zonă în strictă supraveghere şi pază.
În vremurile sale bune, viaţa în acest colţ de ţară a fost asemănătoare unui adevărat oraş. Aici veneau oameni din toate colţurile ţării pentru a se recrea. O încercare de reconstituire a situaţiei din trecut se semnalează în vremurile noastre. În acest sens se poate menţiona existenţa unei cabane „Apus de soare” construită în anul 1995, a cărei proprietari sunt Bălăuţă Ion şi soţia sa Ecaterina Bălăuţă.
În vremurile sale de glorie, Baziaşul a fost vizitat de multe personalităţi ale timpului. Astfel în anul 1862 la 16 iulie precum şi în 26 octombrie 1869, împăratul Austriei Iosif al II-lea s-a oprit aici fiind întâmpinat cu mare fast.
În anii 1866, între 6 şi 9 mai, Baziaşul a găzduit pe primul rege al românilor, Carol I, care a ajuns aici cu trenul în ziua de 6 mai. Viitorul rege al românilor care venea de la Budapesta a călătorit cu un paşaport fals care dovedea că

cetăţeanul Carol Hettingen din localitatea Thal călătorea în chestiuni de afaceri spre Odesa. Cu acelaşi tren au sosit şi însoţitorii regelui: Sergiu Lens locotenent în armata română, consilierul Werner şi baronul von Mayenfisch. Aceştia s-au întâlnit cu Ion Brătianu care venise de la Paris, după care au continuat drumul incognito până la Severin unde începea teritoriul românesc.
În anul 1909, Baziaşul este vizitat de împărăteasa Elisabeta, iar în anul 1916 de împăratul Wilhelm de Hohenzollern.
Astăzi Baziaşul este o localitate mică formată din câteva familii de pescari. Vechile clădiri aflate în stare de degradare (Hotelul Brandsteter, turnul de alimentare cu apă a locomotivelor) parcă suspină după strălucirea de altă dată şi parcă aşteaptă cu o răbdare de fier reînvierea vremurilor de altădată. Poate că această carte va ajunge să fie citită de cei care pot face ceva pentru acest frumos colţ de ţară şi prin demersurile lor să ridice această aşezare la strălucirea de altădată.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s